Aceasta postare a fost editata de Bufnila: 05 November 2004 - 12:16 PM
eseu rc Revista SF valurita
#2
Postat 04 August 2004 - 01:53 PM
Articol despre Hax Grid
de Ovidiu Bufnila
editor
Topic Science Fiction
Bogdan Gheorghiu & editura Nemira au pus la cale un eveniment exploziv, o carte de zile mare, un HAX GRID pe care Bufnila il poarta cu el zi de zi incercand sa fure ceva din imaginarului lui Gheorghiu, sa-l scaneze atent, patimas, cu invidie, Gheorghiule de ce ma pui pe jeratic, de ce ma umpli de invidie, zice Bufnila neputand nici cum sa fie cyberpunkizat, hax gridat, vai, tigrii astia tineri ne iau painea de la gura, Bogdan isi combina personajele, le recombina, le suceste, construieste istorii halucinante, lasa imaginile se se desfasoare angelic sau, dimpotriva, pervers, organizeaza un adevarat festin fictional. Mary iti intra in creier, atentie, navigatorule, Mary cea tainica pusa la cale de Gheorghiu e pe cale sa-ti cotrobaiasca in matricea ta fictionalaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! Fictionalul duduie, cyberpunkinizand tot ce intalneste in cale, ce feereie de trairi!
HAX GRID,
Bogdan Gheoghiu
editura NEMIRA
difuzare/comenzi
difuzare@nemira.ro
NOTA: Va invit sa navigati si sa contribuiti la dezvoltarea celorlalte editii ale revistei SF interactive si valurite Topic Science Fiction. Gasiti linkurile editiilor independente in e-groupul atasat acestui poriect:
http://groups.yahoo....cience_Fiction/
Aceasta postare a fost editata de Bufnila: 04 August 2004 - 01:56 PM
#3
Postat 04 August 2004 - 01:59 PM
Bufnila, la 4 Aug 2004, 14:53, a spus:
Articol despre Hax Grid
de Ovidiu Bufnila
editor
Topic Science Fiction
Bogdan Gheorghiu & editura Nemira au pus la cale un eveniment exploziv, o carte de zile mare, un HAX GRID pe care Bufnila il poarta cu el zi de zi incercand sa fure ceva din imaginarului lui Gheorghiu, sa-l scaneze atent, patimas, cu invidie, Gheorghiule de ce ma pui pe jeratic, de ce ma umpli de invidie, zice Bufnila neputand nici cum sa fie cyberpunkizat, hax gridat, vai, tigrii astia tineri ne iau painea de la gura, Bogdan isi combina personajele, le recombina, le suceste, construieste istorii halucinante, lasa imaginile se se desfasoare angelic sau, dimpotriva, pervers, organizeaza un adevarat festin fictional. Mary iti intra in creier, atentie, navigatorule, Mary cea tainica pusa la cale de Gheorghiu e pe cale sa-ti cotrobaiasca in matricea ta fictionalaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! Fictionalul duduie, cyberpunkinizand tot ce intalneste in cale, ce feereie de trairi!
HAX GRID,
Bogdan Gheoghiu
editura NEMIRA
difuzare/comenzi
difuzare@nemira.ro
NOTA: Va invit sa navigati si sa contribuiti la dezvoltarea celorlalte editii ale revistei SF interactive si valurite Topic Science Fiction. Gasiti linkurile editiilor independente in e-groupul atasat acestui poriect:
http://groups.yahoo....cience_Fiction/
Sunt pe pagina de internet a editurii Nemira dar nici uma de cartea respectiva.... :lol:
Este de o mie de ori mai bine sa fii optimist si sa te inseli, decat sa fii pesimist si sa ai dreptate. .
#4
Postat 05 August 2004 - 08:33 AM
Amigos!
Pe site-ul excelentei edituri americane Tor Books puteti citi
incepind de azi-noapte o noua povestire semnata de Brian Herbert si
Kevin J. Anderson, a carei actiune e situata in universul Dune creat
de Frank Herbert, in perioada legendarului Jihad Butlerian. Asa cum
au facut in 2002 cu povestirea "Hunting Harkonnens", care deschidea
magistral ciclul "Legendelor Dunei" si in urma cu un an, cind "The
Whipping Mek" facea legatura intre primele volume ale acestuia, THE
BUTLERIAN JIHAD si THE MACHINE CRUSADE, noua povestire originala
intitulata "The Faces of a Martyr" e o punte intre THE MACHINE
CRUSADE si THE BATTLE OF CORRIN, cel din urma segment al trilogiei,
care urmeaza sa apara in cursul lunii august. La aceeasi adresa
puteti gasi citeva date despre autori si link-uri catre recenzii ale
cartilor trilogiei.
Va reamintesc ca, incepind din noiembrie 2004, romanele seriei Dune
scrise de Brian Herbert si Kevin J. Anderson pe baza insemnarilor lui
Frank Herbert, care completeaza magistral cele sase volume ale seriei
originale, vor aparea, la intervale de aproximativ 6 luni, la
Omnibooks. Cele doua cicluri inedite in romaneste, "Preludiul Dunei"
si "Legendele Dunei" vor fi precedate, in cursul acestei luni, de o
culegere din seria FICTIUNI (www.fictiuni.p5net.ro) avind drept
subiect universul Dune (vechile si noile romane deopotriva). Din
sumar: un eseu despre geneza universului Dune semnat de Frank
Herbert, articole de Norman Spinrad, Gerard Klein, Paul Di Filippo,
Dan Dobos, Catalin Badea-Gheracostea, etc. si interviuiri in
exclusivitate cu Brian Herbert si Kevin J. Anderson. Bonus: un extras
din CASA ATREIDES, primul volum din ciclul "Preludiul Dunei".
Doritorii pot comanda anticipat atit volumele celor doua cicluri, cit
si culegerea din seria FICTIUNI pe adresa editurii: Omnibooks SRL,
Str. G. V. Popescu Nr.7, 440021 Satu Mare, sau prin telefon:
0261715852 sau 0722345870 si e-mail omnibooks2001@yahoo.com. Abonatii seriei FICTIUNI vor primi culegerea imediat dupa iesirea de sub tipar, fara a mai fi nevoie de comenzi speciale.
Horia Nicola Ursu
editor
editura OMNIBOOKS
#5
Postat 05 August 2004 - 01:07 PM
Va invit la o dezbatere despre Industria SF:
Cred ca Industria SF nu este doar o vorba goala si ca oamenii de afaceri pot lua in considerare oportunitatile pe care le-ar oferi o schimbare majora de perceptie. Va propun o dezbatere sustinuta, cu argumente, pasionanta si, de ce nu, cu o tinta practica. In Romania este o Cultura Science Fiction fascinanta, construita cu talent si daruire in volutele istoriei.
Sunt foarte multi talentati scriitori SF in Romania ale caror carti ar putea fi chei de marketing pentru campanii percutante. In plus, personajele acestor scriitori ar putea face deliciul miilor de cititori sau deliciul cinefililor. Ce se intampla insa in Romania cu Industria SF? De ce nu se naste? Exista un fenomen SF dar nu reuseste sa-si ataseze o Industrie SF. De ce credeti ca este aceasta stare de lucruri? Pot oare oamenii de afaceri sa gaseasca oportunitati in acest fenomen SF?
Topic Science Fiction/ editia RHC
Topic Science Fiction,
prima revista SF din lume interactiva, non-liniara si valurita!
Topic Science Fiction are deschise editii independente una de alta in multe locatii digitale.
Va invit sa publicati in editiile noastre idei, informatii, opinii, pareri, polemici, articole, interviuri, eseuri, povestiri, romane, poezii si orice gand al vostru despre Noua Lume, despre Stiinta, despre Arta si Politica, despre viata noastra, despre tot ce va pasioneaza.
Lista completa a editiilor Topic Science Fiction o puteti gasi la sectiunea LINKS in baza de date a e-groupului atasat acestui proiect:
http://groups.yahoo....cience_Fiction/
#6
Postat 05 August 2004 - 01:08 PM
LEXXRDM, la 4 Aug 2004, 13:59, a spus:
Bufnila, la 4 Aug 2004, 14:53, a spus:
Articol despre Hax Grid
de Ovidiu Bufnila
editor
Topic Science Fiction
Bogdan Gheorghiu & editura Nemira au pus la cale un eveniment exploziv, o carte de zile mare, un HAX GRID pe care Bufnila il poarta cu el zi de zi incercand sa fure ceva din imaginarului lui Gheorghiu, sa-l scaneze atent, patimas, cu invidie, Gheorghiule de ce ma pui pe jeratic, de ce ma umpli de invidie, zice Bufnila neputand nici cum sa fie cyberpunkizat, hax gridat, vai, tigrii astia tineri ne iau painea de la gura, Bogdan isi combina personajele, le recombina, le suceste, construieste istorii halucinante, lasa imaginile se se desfasoare angelic sau, dimpotriva, pervers, organizeaza un adevarat festin fictional. Mary iti intra in creier, atentie, navigatorule, Mary cea tainica pusa la cale de Gheorghiu e pe cale sa-ti cotrobaiasca in matricea ta fictionalaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! Fictionalul duduie, cyberpunkinizand tot ce intalneste in cale, ce feereie de trairi!
HAX GRID,
Bogdan Gheoghiu
editura NEMIRA
difuzare/comenzi
difuzare@nemira.ro
NOTA: Va invit sa navigati si sa contribuiti la dezvoltarea celorlalte editii ale revistei SF interactive si valurite Topic Science Fiction. Gasiti linkurile editiilor independente in e-groupul atasat acestui poriect:
http://groups.yahoo....cience_Fiction/
Sunt pe pagina de internet a editurii Nemira dar nici uma de cartea respectiva.... http://www.rhcforum....tyle_emoticons/default/sad.gif
L-am anuntat pe Bogdan Ghoerghiu!
Multumesc de mesaj!
#7
Postat 07 August 2004 - 01:51 AM
Bogdan
Aceasta postare a fost editata de UnSlayne: 07 August 2004 - 01:54 AM
#8
Postat 07 August 2004 - 06:58 AM
UnSlayne, la 7 Aug 2004, 02:51, a spus:
Bogdan
Merci pentru informatii am s-o caut prin librariile bucurestene.... :)
Este de o mie de ori mai bine sa fii optimist si sa te inseli, decat sa fii pesimist si sa ai dreptate. .
#9
Postat 07 August 2004 - 10:04 AM
Postez si eu o fictiune...amaruie
CEASCA DE CAFEA
Short Story by
Vera BOUCHARD
Pasesc tacuta pe podeaua rece a incaperii.
Umbre.
Un fosnet metalic.
Trebuie sa fiu atenta. Ei pot sa apara in orice moment...
Incetez sa respir. Ascult.
Tamplele isi urla mut vuietul de fluide.
Mai fac un pas.
Cosul pieptului zvacneste spasmodic. Aer! Respir.
Hmmm...poate ca nu e nimeni...poate ca m-am insel...
ZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZAAAAAAAAAAAANNNNNG!!!!!
Aratarea, venita de nicaieri, isi lateste buzele metalice intr-un ranjet descarnat. Ruginit.
Tresar. Imi apropii palma transpirata de anihilator. Bratul imi tremura. Respir sacadat.
Humanoidul priveste fix bratul tremurand.
Degetele-mi aluneca inspre centura. Un milimetru. Inca un milimetru. Hai! Trebuie!
Creatura se apropie. Aluneca pe podeaua intunecata.
Ii simt rasuflarea electrizanta pe piele. Porii mi se contracta intr-un fior.
Sar in laturi.
Ahhhhhh!
Fierbinteeeeeeeeeeeee!
Picaturi cafenii imi alearga pe pulpe.
Durerea imi inclesteaza buzele intr-un rictus.
Fir-ar a dracului de treaba!!!!
Am varsat cafeaua!!!
Ma ridic de pe scaun.
Apuc un prosop si sterg cu furie.
Adun cioburile cestii de pe covor.
Inchid calculatorul.
Casc.
Ma intind pe canapea.
Imi potrivesc perna.
Sting veioza.
#10
Postat 07 August 2004 - 08:55 PM
by Ben Ami
Mi-e FRICA!
În acea zi ceata verzuie se ridica asa cum facea din totdeauna. Lingand bordurile trotuarelor, cladirile adormite si cainii vagabonzi. O zi ca oricare alta desi, intr-un mod discret, diferita. Aveam impresia ca realitatea fusese fracturata, ca lucrurile obisnuite incepusera sa se imparta clar: in bune sau rele, in mari sau mici, ori in albe si negre. Cineva parca ascunsese toate celelalte nuante din lume. De fapt, le furase si fugise cu ele in timp ce noi…dormeam.
Nimeni nu mai stia care era ADEVARUL! Nimeni nu se intreba: „De ce asa si nu altfel!â€
Si atunci, desi – intr-un fel – faceau parte de multa vreme din realitate, au aparut EI!
Dintre noi! De peste tot!
Cel care imi retinuse atentia statea cocosat deasupra unei guri de canal incalzindu-si trupul plapand in duhoarea calaie ce urca din adancuri. Din cand in cand ducea la gura o punga mica. In care am presupus ca avea Lac de Aur.
Malnutrit, cu maini scheletice in interiorul carora venele treceau asa, intr-o doara – simple speculatii anatomice – creatura masura lumea din jurul sau cu privirea incarcerata intr-un alt fel de univers, ce „pasea†pe langa al nostru, dar in sens invers.
Condamnat la o conditie ingrata - pe care nu si-o alesese singur - astepta sa treaca dintr-un tren expres in celalalt. Trebuia doar sa intuiasca momentul in care ele se apropiau suficient, permitand piulitei de la capatul unei bare de protectie sa strabata distanta ce separa cele doua linii de cale ferata.
Piulita era el.
Sincer sa fiu batranelul era diferit de ceilalti. Desi nu se deosebea cu nimic. O poza reusita, decupata dintr-un dictionar de specii disparute - candva reale si doar atunci impunand…reguli.
Pe mine ma interesau…realitatea virtuala, teoria jocurilor si muzica lui Verdi. Pe el doar Lacul de Aur din ziua in care avusese ghinionul s-o i-a de la capat. Ghinionul unui cobai de lux.
La aproape saizeci de ani stia tot. Traise tot! El chiar era un cobai. Si daca una dintre nenumitele civilizatii ale evului mediu industrial facuse experiente pe asemenea fiinte si fusese impinsa de istorie in hrubele de unde, mai demult, se tarase afara, actualii cobai de lux se judecau intre ei. Dupa legile betonului, ale promiscuitatii si ale Lacului de Aur.
Zicala-de-fier ne aminteste ca „Unui razboi atomic i-ar supravietui numai sobolanii si libarcileâ€
Eronat!
Supravietuitorii unei conflagratii nucleare n-ar fi decat acesti incredibili ingeri noroiosi. Fiindca o merita…Ei suportand povara indiferentei fiecaruia dintre noi. Si fiind ultimii copii ai SIDEI – zeita sifilitica sub zambetul careia am uitat sa mai iubim.
Îmi vine greu sa explic de ce, dupa numai cateva zile, cand l-am revazut, parea cu cel putin zece ani mai tanar. Un matur imbatranit inainte de vreme, caruia nu-i stiam nici macar numele…Daca l-as fi intrebat, ar fi putut sa-mi spuna o marca de bere…In fiecare zi putea avea un alt nume. Aici libertatea lui ingloba libertatile catorva sute dintre noi.
Aproape o saptamana mai tarziu aveam sa aflu ca un tanar fusese violat de trei Latra in gangul de la piata Golana. Printre coloane. Printre degetele batrane ale unei cladiri in care locuiau garzile de corp ale Toneidesunci. Intelectuali fini, orbeti prin definitie.
Desi nimeni nu vazuse nimic, aflasem ca despre EL sopteau Noptile…Care povesteau cum Albastrii nu impiedicasera haita de Latra sa-si concretizeze instinctele de pradatori. Aici, in chiar centrul celui mai industrializat Mega din sud-estul Centralei Euro. Neocortexul genetimagilor.
Soaptele Noptilor cantasera despre neogheizerul paralizant pe care il pulverizasera in fata, si despre box-ul electro ce rupea coastele nefericitului. Una cate una. Refrenul murmura Intim-i-dareee…Intim-i-dareee...â€
Ar mai fi putut ingaima ceva? EL doar se ruga…Pentru ei.
Stia ca sunt infectati...„cu spuma de ciumaâ€. Vedea guri ce dezveleau dinti cariati, nasuri refuland muci grosi, verzui. Plagi supurande. Ghicea puroiul galbui cum se aduna intre degetele picioarelor. Degete paroase…protejate…putrezind inainte sa fie spalate vreodata.
Cu toate acestea, EL tacuse.
„Tacand, supravietuise.â€
L-am recunoscut cu greu in pustiul de zece ani care tremura pe langa Babajefuita, in coltul Antropomorfiei, unde batrana cersea Cumparatorilor eternul golut, uitat in buzunarul de la spate.
Nici macar atunci n-am indraznit sa-l intreb daca exista vreo legatura intre…regresia sa biologico-pneumatica si toate miasmele realitatii pe care – parca - le adsorbea.
Si, cum totul parea cel putin bizar, din acel moment, timp de doua zile, l-am urmarit de la distanta, fara a-mi face simtita prezenta. Sau doar crezand asta.
Miasmele sapasera in carnea copilului situsuri ciudate, concave. Foamea ramasese aceeasi distinsa doamna, ce dilua solutia lumii in care EL isi cara, pe umerii mici, destinul de…catalizator. Lacul de aur ii servea drept cofactor. Dar unul esential, pentru ca-l consuma de parca ar fi vrut sa epuizeze stocurile Mega-ului.
A doua zi, in piata Golana, un Tarandemere l-a surprins pe cand incerca sa muste dintr-o fructa mare, rosie, zemoasa. Unui copil obisnuit i-ar fi ajuns pentru masa de pranz. Mere-ul insa, a vazut caramiziu in fata ochilor si a aruncat cu o greutate dupa EL…„Ti-ai dracu da antropomorfi, nu va mai starpeste Albastrii!â€, a strigat in urma lui, desi parea multumit ca pustiul se indeparta schiopatand.
Mere-ul ii fracturase tibia piciorului stang, dar Cumparatorii nu stiau. Zambeau ingaduitor in spatele fugii lui sincopate, bucurandu-se ca mai exista cineva care poate face…â€putina dreptate in lumea taxelor astora aberanteâ€â€¦cum bodoganea un mos privindu-si marsupiala aproape goala.
Copilul starnise admiratia catorva Cumparatori striviti de viata grea si de salariile ridicole.
„Stia cineva cu ce pret le facuse EL o bucurie?â€, inganau Noptile. Poate ca nici nu-i interesa. Asa cum nici la generalele din urma cu sase anotimpuri nu-i preocupase prea mult Delirul De Trei Ori al celui ce se zbatuse inutil sa-i faca sa inteleaga ca Tonadesunci – previzibilul castigator…â€le inmormantaaaaa dorintele sub cadavre de iluziiâ€.
Pentru ei nu s-a schimbat nimic.
In spatele Acelui depozit de reziduuri, pe un teren viran de la marginea Mega-ului, copilul se opri. Dura o clipa. Apoi intra printr-o gaura. Inauntru. Unde ramase doar cinci minute. Cand iesi afara, figura parca ii lumina drumul. Catre groapa in care se lasa sa alunece… Ii era frig, il durea piciorul lovit, dar era groapa lui. Apucand o bucata de carton cretat o puse deasupra capului…†Incepuse sa ploua marunt peste sufletul unei omeniri bolnaveâ€â€¦ soptea Noaptea.
Ramasesem la o oarecare distanta si-mi inchipuiam cum ploaia rece si unsuroasa se culcusea pe langa coastele lui rupte de efort – invelindu-i-le cu o pelicula fina… Bucatile de pamant - cu forme neregulate – care insemnau marginea gropii, se topeau si alunecau incet inspre locul unde isi gasise EL adapostul provizoriu. Al cine-mai-stie-catelea adapost dintr-o viata mult prea neinsemnata.
Imi propusesem sa nu intervin, deci n-am facut altcumva, pana spre dimineata, decat sa-i ascult tipetele - ce strapungeau intunericul – si urletele sinistre ale cainilor, care cautau cate ceva de mancare printre resturile putrezite in preajma gropilor.
Luminile ce scaldau cartierele din apropiere imi desluseau povesti banale - pe care deja le stiam. Acolo, in jurul stralucirilor, se gasea tot ceea ce ingerii noroiosi nu aveau. Tot ce le lipsea in intunericul umed adapostiti fiind de Albastrii, ori de Latra.
Micile creaturi mai norocoase visau cuvintele cantecelor de a doua zi; meseria lor ingrata, furisata printre zabrelele unei realitati indopate cu legile unor Tonedesunci, ale celor ce se lafaiau inapoia unor privilegii pe care si le oferisera singuri…„In stare sa interzica pana si atractia gravitationala, daca le-ar fi stat la indemanaâ€â€¦sopteau Noptile.
Inainte sa se lumineze tipetele copilului au incetat. La fel si urletul cainilor… „Pentru noaptea urmatoare vor fi mai multe gropi disponibileâ€â€¦
Dupa ce valatucii verzui – incarcati cu duhori – se ridicara din pamantul fetid, copilul iesi din groapa… „Inc-o dimineata!â€â€¦fusese de acord Noaptea, iar pustiul desprinse zdreanta ce-i acoperise tibia lovita. Parca nici lui nu-i venea sa creada ce vede!... Pe mine insa, nu ma mai mira nimic. Eram doar curios sa aflu cum reusise sa fure adidasii de care tocmai se descalta. Devenisera prea mari, il incomodau, asa ca ii arunca.
Vazandu-l ce face nu m-am putut abtine sa nu rad. Fusese o descarcare nervoasa, dupa o noapte rece in care am avut impresia ca majoritatea cosmarelor lumii se inghesuisera in cimitirul de gropi - pe care n-ar fi trebuit sa-l descopar niciodata… „Locul unde se stabileste echilibrul caini-îngeri pentru ziua urmatoareâ€, am gandit cu voce tare. Si, pentru o clipa, am crezut ca m-a auzit. Fiindca si-a indreptat privirea spre locul unde ma chinuiam, chipurile, sa innod sireturile pantofilor.
Apoi s-a indepartat, incepand sa alerge spre Mega. Cu pasii mici si usori ai unui pusti de numai cinci ani.
Era ajunul Anului Nova si, peste cateva ore, primul anotimp avea sa fie recreat in mod artificial – singurul mod oficial.
Nu-l scapasem din ochi nici o clipa. Mergea pe trotuarul de vizavi cascand gura la ghirlandele de becuri atarnate de stalpii ceramici din piata Golana.
Cu pumnii mici indesati in buzunarele pantalonilor, tarsiindu-si picioarele printre Cumparatorii grabiti, il simteam minunandu-se. Ajunsese in preajma imensului Par din fata Antropomorfiei.
Cerul incarcat cu nori de ninsoare apasa atmosfera - exagerand un pic stralucirile miilor de spini, de dari si de Mos Chitrosi care atarnau de ramurile subtiri. Beteala din lemn de trandafir furase atentia copilului ce admira feeria spectacolului.
Pomul era atat de inalt incat pustiul se dadea din ce in ce mai in spate incercand sa zareasca varful pe care trona un mic golem rosiatic. Ajunsese la marginea bordurii si se oprise. Atunci, in chiar acel moment nenorocit, o masinarie bionica de culoare gri se apropiase turbata, franase si oprise la randul ei, peste randul ei. Insa, si peste locul de unde copilul admira constructul genetimagilor; aruncandu-l pe treptele de piatra pe care pustiul nu indraznise sa le urce.
Doi Albastrii aparuti de nicaieri constatau deja faptele. Cum zarira copilul rasfirat nefiresc pe mormanul de zapada scuipara scarbiti intr-o parte…
„Ce cautai acolo, ba, nenorocitule?â€, l-a intrebat unul dintre ei…lovindu-l cu varful cizmei in tampla.
„Nimic!â€, ingaima, pierit de spaima, copilul. Firisoare subtiri de sange se prelingeau de pe tampla sparta si se adunau in gropitele obrajilor. Spaima, pentru ca nu se mai putea misca.
„Pa cine minti tu, antropomorfule?â€, se mai rasti Albastrul inainte sa plece. Nu uitase sa-i ofere pustiului un sut care-i dizloca acestuia clavicula stanga… Darul lui de Mos Chitros.
M-am apropiat de micul inger noroios si l-am privit. Nu plangea! Nici macar un scancet nu se auzea.
„Sa nu dai si matale in mine, nene-chel!â€, m-a rugat, fara sa miste buzele, atunci cand m-am lasat pe vine, langa EL.
L-am lasat sa ma priveasca un timp, neluand in seama Jignirea! Dar asteptand, la randul meu, disparitia Cumparatorilor.
„Peste doua minute pragul dintre lumi se va deschideâ€, mi-a explicat, in timp ce eu ma gandeam la cele doua trenuri express care, vreodata, puteau opriIn aceeasi statie. Cumparatorii disparusera.
„Azi este ziua ta!â€, am gandit atunci cand am cuibarit mainile copilului de trei ani in palmele mele. Fulgii de nea incepusera sa cada din cerul de deasupra noastra, topindu-se pe o fata mica si luminoasa. M-a mirat culoarea lor alba.
„De undeee vin?â€, m-au intrebat licuricii din ochii lui. N-am stiut ce sa le raspund… „N-ai stiut niciodata!â€, sopteau Noptile – care n-aveau sa dispara vreodata.
Uimit de tacerea mea, pruncul a privit pentru ultima oara lumea intre degetele careia fusese strivit. Incepand sa straluceasca, si-a intins membranele translucide in gerul care-mi patrunsese oasele. Luindu-si zborul catre Taramul fulgilor de nea…
M-am uitat dupa EL pana cand lacrimile mi-au inchis pleoapele. Nici eu nu mai suportam realitatea milioanelor de Cumparatori, a miilor de Albastri…
De aceea, preaonorat cititor, te conjur sa privesti cat mai repede intr-o oglinda. Dar sa privesti bine, incercand sa faci abstractie de contururile obiectelor zarite in spatele figurii dumitale. Priveste atent si, daca nu esti sigur, trece-ti mana prin par! Te implor, trece-ti mana prin par! Intalnesti vreo… nepotrivire? Si daca tot te amuzi, explica-mi (cu prima ocazie!) cum de nu sunt altceva decat un nene-chel? Unde mi-au disparut… coarnele?
#11
Postat 08 August 2004 - 06:05 AM
IN MEMORIAM
ERICK CHAMPAGNE
by Vera Bouchard
M-am trezit in rasete zglobii de copii in dimineata aceea...Aerul era incarcat de veselie si febrilitate si ma simteam mai nerabdator ca niciodata. Afara se auzeau rasete si muzica si chiuituri. Cumva mi se parea ca intreaga lume se pregatea de sarbatoare.
Am refuzat sa mananc in dimineata aceea..., care se anunta atat de speciala. Nu ma mai gandeam la nimic altceva decat la rasetele si strigatele de bucurie pe care le auzeam de afara. Si muzica...muzica era dumnezeiasca! Ma facea sa uit si foamea, si durerea si tristetea acestei lumi.
M-am ridicat in picioare si am incercat sa intrezaresc printr-o crapatura a usii ce se intampla afara ..sa vad de unde venea toata bucuria aceea, sa zaresc trompetistii, fanfara, sa vad cine batea toba atat de ritmat, sa zaresc multimea vesela de oameni pe care o presimteam in apropiere...Dar n-am vazut nimic . Nimic din toate astea. In fine, nimic impresionant. Numai un barbat.
Un barbat scund si slabanog stand mandru in praf.
Am auzit zavorul usii tragandu-se inapoi . Usa s-a deschis larg cu un scrasnet de rugina. Soarele m-a izbit drept in ochi si m-a orbit pentru cateva momente.. In confuzia creata am alergat afara din cameruta mea si am auzit inca o data strigatele multimii. Cand am redeschis ochii am vazut oamenii. Mai multi oameni decat am vazut vreodata in viata mea. Mult mai multi oameni decat mi-am imaginat vreodata ca ar exista pe fata pamantului. Si toti erau adunati in jurul meu. Ca un zid. Si ma priveau curiosi dansand si strigand. Toti petreceau in jurul meu. Toti erau fericiti si radeau. Toti, cu exceptia unuia.
A omului care statea singur in praf.
Pieptul ii era umflat si privirea lui ma sfida.
Omul acela...
Privirea aceea...
Dimineata aceea...
M-am apropiat de el mandru si increzator. M-am apropiat de el si l-am privit asa cum ma privea el. Barbatul statea singur in praf si ochii lui ma ardeau. Multimea a explodat in urale. Tobele au inceput sa bata tot mai tare si barbatul ma privea tot mai sfidator si mai arogant.
Apoi s-a facut liniste. Barbatul mi-a fluturat prin fata ochilor o fasie de carpa rosie. Bucata de panza tremura in bataia vantului ce ridica mici norisori de praf. Pieptul i se umfla tot mai tare in timp ce se apropia de mine.
Am tipat. Am vrut sa-l atentionez. Dar el se apropia tot mai mult. Tot mai mandru. Tot mai amenintator.
Mi-am aplecat fruntea si am alergat spre el cu toata furia mea. Dar inainte sa apuc macar sa-l ating...a disparut. Apoi am simtit o durere. Si am vazut picaturi de sange. Sangele meu.
Multimea urla tot mai tare. Durerea devenea tot mai insuportabila.
Apoi am zarit o sclipire metalica in lumina soarelui. O bucata de otel stralucea intre umerii mei.
Mi-am intors privirea spre usa prin care iesisem. Dar usa era zavorata in urma mea.
Apoi am inteles ca asta nu mai era un joc. Era o lupta. Cum au indraznit sa-si inchipuie ca as fi dat inapoi?!Ca as fi fugit sa ma ascund?!
Toate usile si toate zavoarele din lume sa fie larg deschise si eu n-as fugi din fata acestui barbat care sta stramb in praf cu palarioara lui penibila!
Imi aplec din nou fruntea si lovesc infuriat praful cu piciorul. Imi adun toate puterile si ma indrept cu toata viteza spre omuletul caraghios.
Din nou dispare! Si din nou durerea aceea ascutita. Si din nou sange. Tot mai mult sange. Fara sa ma opresc ma intorc si-l surprind pe omuletul caraghios cu palaria lui penibila stand cu spatele. Acum e al meu! In sfarsit! De ce n-a ramas printre oamenii fericiti din multime? De ce n-a ramas sa cante cu ei, sa danseze cu ei? De ce a trebuit omuletul asta caraghios sa distruga aceasta unica si speciala dimineata cu bravura lui prosteasca? Acum va regreta toate acestea...
Multimea urla si ma incurajeaza...
Deodata simt o sulita strapungandu-mi gatul.
Un omulet in costum de hartie colorata a aruncat sulita...
A venit sa-l salveze pe barbatul insolent cu palarioara lui stupida...
Gust praful...
Ma doare...
Multimea urla din ce in ce mai tare...
Tobele bat si trompetele suna...
Oameni fericiti se imbratiseaza dansand...
Trandafiri umezi cad in praful inrosit din jurul meu...
N-am stiut cat de bucurosi pot fi oamenii in jurul unui mormant ce se sapa...
E ultima lectie pe care o invat acum, cand mor...
Si, si , hombre, hombre
Baila, baila
Hay que bailar de nuevo
Y mataremos otros
Otras vidas, otros toros
Y mataremos otros
Venga, venga
Venga, venga a bailar...
Omule, omule
Danseaza, danseaza,
Hai sa dansam din nou...
Si sa ucidem altul...
O alta viata, un alt taur
Hai sa ucidem altul...
#12
Postat 09 August 2004 - 06:57 AM
D(o)ar ZEI!
by Ben Ami
„Tu iartă...
Lasă-l să curgă în mine şi scaldă...
Scaldă-mi tot trupul în violetul sentimentelor tale,
Cu roşii scântei, pe buze aprinde-mi dulcea Culoare,
Strânge-te în juru-mi... cu albastra-ţi Lumină
Ca Sufletul meu în adâncul ZeiÅ£ei să vină!â€
Ela1
În clipa în care m-am trezit am inceput sa inteleg. Fără pic de logică, de raţiune. Ştiam pur şi simplu. I se putea întâmpla oricui. Mi se întâmplase mie.
Părea ceva neverosimil. Nu conteneam să mă întreb… de ce tocmai eu? Înainte fusesem ca oricare altul. Normal, fără doar şi poate. De atunci însă, trecuseră câteva ore bune şi nu încetam să mă minunez aflând noi şi noi lucruri. Lumea prinsese culoare, părea alta. Eu eram altul. Aveam impresia că cineva o făcuse dinadins. Ca să mă deruteze, să profite de tainele sufletului meu.
Parcă nefiind îndeajuns de straniu, îmi mai veneau şi tot felul de gânduri ciudate. Toată copilăria mea fusese aruncată undeva, departe, într-o ladă de gunoi. Dar, oare, avusesem o copilărie? Nu mă pomenisem dintr-odată matur? Îmi era frică.
Nu era bine să fii matur. Asta am aflat-o de la EI. De la ZEI.
Stăteam ascuns în realul acela imens bântuit de viziuni înşelătoare şi le ascultam vocile. Le interpretam iluziile. În felul meu… Nu trebuia neapărat să cred că visez, dar aş fi preferat să fi fost aşa. Multe zgomote se zvârcoleau prin preajmă, iar EI – ca un făcut – vorbeau numai prostii. Cel puţin atunci, eu aşa credeam!
Erau doi ZEI maturi. ZEIŢA Pepsica – îmi aducea aminte de cineva, dar nu eram prea sigur, fiindcă nu erau amintirile mele – şi ZEUL Cocacol.
ZEIŢA era o frumoasă… Mi-ar fi plăcut să împărtăşim iluzii. Să-i miros de aproape parfumul violet care mă înnebunise încă din prima clipă. Să-i fac puţină curte.
Lumea LOR m-a atras uşor. Am alunecat pe luciul unui real împodobit cu simboluri magice. Erau atât de diferiti, gândirea lor era atât de complicată! Era de parcă cu asta îmi imaginasem din totdeauna că voi avea de-a face. Oriunde m-aş fi dus şi orice aş fi făcut întâlneam glasurile LOR. Simţeam tot. Când am fost chemat la împărtăşirea întru organic am avut impresia că iluzia s-a frânt. Dar era doar o părere. Continuam să le înregistrez – fără să depun nici cel mai mic efort – toate dialogurile… Chiar şi iluziile.
Cred că abia atunci a început să mi se facă cu adevărat albastru. Când mi-am dat seama că, deşi sperasem – în adâncul sufletului – să fie un vis urât, realitatea se transforma într-o deziluzie. Mă invadase o ceaţă albă, lipicioasă, prin care-mi era imposibil să mă orientez. Cuvintele o străbăteau şi continuau să-mi râcâie intimitatea cu gheruţele lor mici de gheaţă… Reuşeau să mă înspăimânte.
După ce m-am împărtăşit întru organic, m-am izolat din nou de grup. Remarcaseră apatia mea, lipsa de zel.
Nu i-am contrazis când m-au etichetat ca rezidual. Aveau dreptate mai mult decât îşi puteau închipui. Numai că uneori nu-i mai puteam suporta, nu le mai răbdam senzaţiile de culoare putredă… Toată viaţa şi-o petreceau imaginând viziuni, pe care le descompuneau, mai apoi, în doar câteva adieri fără de importanţă. Jocuri pervertite de imagini hipnagogice. Aiureli hrănitoare de iluzii. Suflete minuscule…
Mi-am închipuit că – după tot ce făcusem pentru grup cu o zi mai înainte – meritam puţină intimitate. Dar, oare ce făcusem cu o zi mai înainte?
Amintirile mi se târau prin fisurile sufletului. Mă smulgeau din arborele neamului meu neştiutor, din trunchiul comun al grupului. Îmi îngreunau starea – presupunând că mai aveam vreuna - care-mi împăca temerile apărute pe marginea abisului… unde-mi pierdusem cumpătul.
Mă simţeam teribil de singur, de refuzat.... Deşi nu ştiam de ce, de către cine sau în ce fel. Vroiam să pun ordine în senzaţiile care-mi tot pătrundeau în minte. Aveam disperată nevoie de o stare de dragoste. Doream să fiu ajutat, înţeles, tratat cu respect. Chiar şi cu teamă. Ori asta era ceva cu totul nou pentru mine.
*
Nu toate ideile LOR erau inteligibile. Unele nu aveau nici măcar o mică adiere de aşa ceva. Nu reuşeau să-mi comunice nimic din care să pot înnebuni. Continuam să absorb senzaţiile, pregătindu-mă pentru clipa când le-aş fi putut integra într-o structură oarecare. Lipsea însă dorinţa. Nu ştiu de ce încă n-o invitase nimeni.
*
Nicăieri în real nu se face corelaţia între masa corpului (orice ar însemna acest termen) şi coeficientul de inteligenţă. Sunt stupefiat. Am dedus că radioul este un aparat de măsură al unei realităţi inventate?
Religia lor se numeÅŸte Look. Am înÅ£eles că, uneori, se închină prea mult la idoli, aceasta fiind ÅŸi cauza unor stări penibile. O sectă foarte puternică, cu enorm de mulÅ£i adepÅ£i, care se ghidau dupa principiul “Descurcate prin orice mijloace!†aveau sloganul: “Doar ZEI!â€. Unul dintre simpatizanÅ£ii acestei adevărate filozofii este ÅŸi ZEUL Cocacol. N-am înÅ£eles de ce, fiindcă nu zâmbeÅŸte niciodată, ori ăsta a rămas (de mult timp) semnul LOR distinctiv… AÅŸa am auzit la radio.
Şi la EI, ca şi la noi dealtfel, religia rămâne baza de la care porneşti atunci când încerci să coagulezi o imagine de ansamblu. Diferenţa este că la noi idolii sunt întotdeauna întorşi în primordial, pe când la EI sunt ZEI lideri politici. Am rămas nedumerit, cu mintea însemnată de stupoare! Se ghidează după orice altceva în afară de inteligenţă. Chiar orice altceva!
*
E tare ciudat că-i mai numesc ZEI. Este ca o boală care atacă mintea suprasaturată de iluzii.
ÃŽmi amintesc senzaÅ£iile dragului meu părinte: “- Å¢epos mic, lumea noastră (întotdeauna se înfierbânta când amintea asta) e făcută cum nu se poate mai bine (însă eu nu-i dădeam dreptate). Va veni ÅŸi ziua când noi vom conduce destinele marelui real, ziua când ZEII (aproape ÅŸoptea) se vor prăbuÅŸi sub dărâmăturile propriei religii (însă eu nu înÅ£elegeam). Vor fi striviÅ£i precum grupurile care nu păstrează fărâma de nebunie!â€. AÅŸa-mi adia, era un înÅ£elept! Fără de număr erau cei care-i cereau adierea nebuniei. ÃŽntr-o mulÅ£ime de iluzii se înfierbântau cu toÅ£ii. Nu ÅŸtiu să fii refuzat pe cineva. Nu simÅ£ea albastru, era un supravieÅ£uitor. “Direct responsabil pentru destinul grupului săuâ€, incantau cu toÅ£i. “Un mare înÅ£elept!â€, intonaseră, până la întoarcerea sa în primordial, responsabilii grupurilor din volburile învecinate.
*
Azi, în timp ce concepeam o stare de dragoste cu frumoasa grupului din volbura tânără, iluziile îmi fugeau la ZEIŢA Pepsica.
La început mă amuzau imaginile care mi se suprapuneau peste starea de dragoste. Apoi mi s-a făcut ruşine, iar durerea aceea întunecată s-a împrăştiat prin toată fărâma mea de nebunie.
Când îmi dezmierdam partenera închipuiam buclele ZEIŢEI căzând peste umerii rotunzi şi parfumul violet învelindu-mi patima din suflet cu o crustă subţire, de gheaţă roşie.
Trebuie să mă abţin. Să nu care cumva să afle şi ceilalţi ce cred despre EA. M-ar putea considera rezidual pentru conducerea grupului, ori al ritualului de împărtăşire a cunoaşterii întru organic. Să mă evite şi chiar să mă izgonească în volburile necunoscute ale marelui real…
Tot ce înseamnă destin – iar termenul n-are sens fără apropierea lui de viitor – este considerat bizar (noţiune preluată inconştient tot de la ZEI) şi poţi să-ţi structurezi singur taine pentru jocurile halucinante ale grupului. Nimeni nu te poate ajuta să stăpâneşti acel strop de adiere primordială, de nebunie.
Tainele adierii de supravieţuire sunt sfinte! Când mă voi apropia de marginea existenţei reale, voi permite iluziilor să adie liber. Dincolo de limitele tuturor volburilor… S-ar putea ca abia atunci să pot inversa iluzii… Deşi n-ar mai însemna mare lucru!
Nu aşa se răsuceşte realul. Nimeni nu-ţi răscoleşte iluziile ca să-ţi înţeleagă adierile. Oricât de pătruns ai fi de esenţa supravieţuirii ZEILOR.
Adevărul iluziilor şi al senzaţiilor, al tuturor imaginilor hipnagogice trebuie impus sub ameninţarea întoarcerii premature în primordial. Eventual, în cel al ZEILOR… adică, niciunde! Cum aş putea ieşi la suprafaţa propriei mele realităţi îmbâcsite de taine mincinoase şi iluzii stupide? O, dulce blasfemie!
Îmi pun întrebări la care răspund singur. Nimic nu-mi ajunge, nu mă-nnebuneşte…
*
S-a făcut noapte! ZEII pot face lumină sau întuneric,…însă nu văd în întuneric. De aceea au închipuit jocul cu întrerupătorul… cel mai stupid joc pe care l-au putut imagina. Uneori mă mint că le sunt superior, doar pentru că nu fac distincţia netă între lumină şi întuneric. Ca EI…
Conducătorul grupului din volbura tânără m-ar evita dacă m-ar simÅ£i imaginandu-mi asta. Este un fanatic al iluziilor. SenzaÅ£ia pe care o adie, ori de câte ori faci imprudenÅ£a să nu-l eviÅ£i, este culoare putredă... Descompunere organică… “Dacă te poate trimite în primordial, chiar ÅŸi în mod inconÅŸtient, îţi poate fi ÅŸi ZEU!†adie descompusul ăla. Mi se pare o inepÅ£ie. Asta nu este filozofie. Orice Å£epos mic poate concentra, apoi respinge în real, o senzaÅ£ie cu mult mai elaborată. Mai inteligentă. ÃŽmi doresc să-i dezvălui amănunte ale unei întâlniri cu ZEIÅ¢A, să-i adii…â€Azi am mângâiat-o pe Pepsica! Cum de n-am trecut pragul realului în timp ce imaginam o stare de dragoste?â€â€¦ Bietul descompus, ar putea turba înainte de a-i termina iluzia… Jocul nefiresc nervilor l-am aflat de la EA, îl adia obsesiv imediat ce ZEUL Cocacol dispărea în marele real… “Poate să turbeze maică-ta!â€, adia frumoasa, ÅŸi-am zis că-i joc. SimÅ£eam cum creÅŸte nebunia-n mine. Oare se hotărâse să-mi deschidă calea spre înÅ£elegerea sfintelor taine?
*
Până astăzi, ZEUL mi s-a părut a fi un organic responsabil pentru micul său grup. Chiar dacă nu zâmbeÅŸte (ca idolul LUI) gândurile, care altă dată îmi trezeau iluzii străine de real, îi defineau cu precizie profilul moral (cum spun EI). Åžtiam că este gelos ÅŸi afemeiat - atuurile unui responsabil chiar ÅŸi în lumea mea – dar nu credeam că poate agresa organicul frumoasei Pepsica. I-a zis…â€Uite, ai grijă de palma asta!â€, după care a lovit-o.
Multe ore au trecut de atunci, dar ZEIŢA tot mai are lacrimi în ochi.
Să fie tot un joc sau prăbuşirea de care-mi transmisese dragul meu părinte?
M-am străduit să-i adii iluzii violete, să-i alin acea stare întunecată. N-am reuşit! Pentru prima dată în viaţă am înţeles neputinţa – senzaţie albastră înecându-mi mintea într-un ocean primordial. Pentru mult timp… nu voi mai putea închipui o stare de dragoste cu frumoasa din volbura tânără.
*
Au trecut trei zile de când tot încerc să comunic cu EA. Este telepatie, abia am aflat. Sunt multe cuvinte (ciudată noţiune) care încep cu tele-… Le aflu de la radio.
Nu bănuisem că supravieţuiesc cu greu. Că peste tot - în marele real – sunt războaie, foamete şi boli. Că mor cu milioanele… Am avut iluzii reziduale când am înţeles cât de mulţi sunt. Mă înşelasem în fiecare zi a existenţei mele. Învăţăturile înţelepţilor nebuni erau incomplete. Adierile altor grupuri nu conţineau niciodată atâtea informaţii. De când am înţeles asta… nu trece o zi fără să-mi îmbogăţesc iluziile despre marele real.
*
Nebunia-mi întrece orice îşi mai poate închipui vreunul din neamul meu. Istoria ZEILOR se întinde pe o perioadă de timp incomparabil mai mică decât a istoriei noastre. Înseamnă că sunt veniţi din realul unui alt primordial (al unei alte planete, cum spun ei). Cum altfel poate fi, dacă-şi refulează iluziile mişcătoare în filme, dacă le înregistrează în cărţi.
Poate că-s tot jocuri, însă volburile închipuite de ei sunt altfel şi alte ZEITĂŢI le stăpânesc…
*
Astăzi am consolidat trunchiul grupului devenind conducător, însă nu a fost aşa cum îmi imaginam altădată. N-au ţinut cont de una dintre tainele sfinte – frumoasa din volbura tânără nu s-a alăturat încă grupului. Şi-au închipuit că mă evită, iar eu nu le-am adiat că lucrurile stau, de fapt, exact invers!
Peste un timp, profitând de noua situaţie, m-am apucat, cu infinită grijă pentru detalii, să le închipui tot ceea ce cunoşteam despre ZEI. Tăcerea care s-a lăsat la ultima adiere a împărtăşirii cunoaşterii întru organic a fost începutul arborelui de glorie al neamului meu. Cel mai nebun înţelept din istoria întregului primordial tocmai le deschisese calea către stele. Volburile tuturor primordialelor aşteptau stăpânirea noilor ZEI… Dar tot nu eram împăcat!
Mi-am părăsit grupul neobservat de nimeni. Frumoasa mea Pepsica îmi stăpânea senzaţiile roşii, dorinţele violete toate. Vroiam să-i comunic cuvinte. Să-mi manifest nebunia. Să-i explic cum radioul o minte, să-i adii că nuclearii, cei mai nebuni ZEI lideri politici sunt… în primejdie…
Blasfemie, taină sfântă a primordialului!
*
O iubeam. Cu o noapte în urmă îi sărutasem violetele pieptului. Adiasem cuvinte poezii, violete şi roşii. Lăsasem iluziile albastre să-mi sfredelească sufletul de trădător. Pentru o clipă spărsesem lanţurile primordialului şi mă amăgisem cu libertatea organicului EI. O mirosisem, îi învelisem coapsele cu răsuflările mele pătimaşe.
Acum mă grăbeam s-o întâlnesc. Să lupt împotriva celui ce-mi tortura frumoasa.
Mi-am ales momentul cu grijă. EI mâncau în tăcere, fiecare la un capăt al mesei, fiecare cu iluziile-gânduri bine ascunse între aşchii de suflet.
Atunci EL mi-a aruncat o privire. M-ar fi ignorat ca şi până atunci… dacă nu i-aş fi închipuit o iluzie adusă din primordial. Bietul Cocacol… Nu şi-a dat seama. Când a făcut-o atentă la apariţia mea, Pepsica a început să ţipe.
Ridicându-mă de la masă… am sărit în faţa EI şi, inversând iluzia, am răsucit realul pe cealaltă faţă!
Satisfăcut pentru prima oară cu adevărat, m-am rotit înspre Pepsica şi am cuprins-o în braţe.
Cât de roşie era!…
Am vrut s-o sărut, dar, pentru o clipă, am ezitat. Aveam atâtea să-i spun şi totuşi… strălucirea din ochii ei… mi-a adus aminte - mai întâi - de frumoasa părăsită în volbura tânără.
#13
Postat 31 August 2004 - 09:49 PM
Primara Ovipară – by Ben Ami
„- EÅŸti o scroafă împuÅ£ită!â€, îmi spusese mama imediat după ce-i făcusem cunoÅŸtinţă cu noul meu prieten. Nu ÅŸtiu de ce am impresia că a fost unul dintre acele gesturi pe care nu e recomandat să le faci prea des. Cum putea fi atât de mândră de mine? Ce făcusem ca să merit asta? Niciodată n-a putut suporta bărbaÅ£ii la costum ÅŸi cravată, spălaÅ£i ÅŸi curaÅ£i, cu unghiile îngrijite. De ce se răzgândise tocmai acum? ÃŽnainte, când spunea asta, credeam că-i doar o toană de-a ei, că nu vorbeÅŸte serios. Fusesem nevoită să recunosc că trebuia să-mi pese mai mult, că fusesem o nesăbuită, o excentrică.
Robert era frumos, vecinii mei îl priveau ca pe-o victimă, „gigoloul mameluc†ziceau, şi se purtau ca atare. Prin urmare, mulţi dintre ei au regretat acest lucru. Acum ştiu ce-au simţit. Dar atunci mă luase valul, credeam că în braţele lui puternice sunt ocrotită, dorită, iubită. Spunea că nimic altceva nu-l interesează, iar eu îl crezusem, cine m-ar fi putut condamna? Cine ar fi ştiut că ochii lui verzi vor schimba lumea mea, şi înţelesurile, şi rosturile toate?
Iartă-mă mamă! Nu ştiam că EI sunt atât de perverşi, că universul lor este atat de INUMAN. Când îl vedeam spălându-se pe dinţi mă cutremuram de indignare, când îi simţeam mirosurile îngrozitoare, ce ieşeau din sticluţele acelea micuţe din care îşi pulveriza sub braţ - ohh! - mă cuprindeau chinurile, când îi mai zăream şi pielea capului printre firele de păr… mă încolţea greaţa. Nu putea fi adulmecat. Nimic din EL nu era împărtăşit celorlalţi, se păstra doar pentru sine. Era atât de obscen! Poate ca asta a fost şi cauza pentru care - ce proastă am fost! - credeam că-i deosebit, că e unic. Târziu, mult prea târziu, mi-am dat seama cât de mult rău putea face cu ochii aceia verzi.
Acum, după ce tu m-ai părăsit pentru totdeauna, mi-am dat seama că Robert înlăcrimatul, fostul meu iubit, care privea negii tai fascinanţi cu blandeţea lui perversă şi nefirească, ţi-a grăbit sfârşitul, şi nu damblaua care te înconjurase cu grija ei maternă în ultimul timp.
Aş vrea să înţelegi cât de mult te iubesc, să-ţi descriu în amănunt cum ochii degeneratului - de care am fost orbită pentru o vreme - plutesc în propria sa vomă, cum sângele lui scârbos de roşu îmi înmoaie ghearele. Ştiu cât de mult ai vrea să ştii! Aveai atât de multă dreptate, lumea lor a apus, obiceiurile lor nesănătoase spurcau Primara Ovipară. Lumea de mâine.
Laptele celor cinci ţâţe ale mele vor umezii mormântul tău până când voi şti că m-ai iertat. Gândul mă face să mă simt mai bine. O umezeală calduţă mi se prelinge în jos, pe piciorul din spate.
Aceasta postare a fost editata de Ben Ami: 04 September 2004 - 03:50 PM
#14
Postat 01 September 2004 - 02:23 PM
Ca de cind mia inchis proferatoru ala locu de joaca, nu mai scrie nimenea ce il preocupa, toti scriu ce ar vrea sa fie cind o sa fie si ei mari.
Si io cum ma mai comunic cu Rudo, ca mie dor de el! Ia bagati, bajeti, ceva cum ar fi sa ma mai intilnesc cu el din nou, intro alta dimensiune, intrun alt timp, ceva, o gaurica de vierme, acolo, cit de mica, ca ma chirces si incap.
#15
Postat 01 September 2004 - 03:48 PM
Deodata Prigatzica isi misca urechile. Ma adulmecase. Ghearele i se contractasera imperceptibil. Nu ma recunoscuse. Pedunculul inca functiona si ei îi paream inca ectoplasmic. Usa se blocase, eram prins in capcana. Abia acum intelegeam ranjetul murdar al Prigatoidului cand initiase procedura ireversibila de intoarcere cuantica. Mi-am pipait ireversorul si i-am saltat piedica. Timpul se repeta in aceeasi miime de secventa acuta. Urma saltul…
#16
Postat 04 September 2004 - 03:49 PM
Două secunde şi-un scop - by Ben Ami
„Am să Å£i-o trag peste botul ăla rânjit, de bestie criminală! O să-Å£i doreÅŸti să fii murit încă din pântecul maică-tiâ€. Åži zicându-i asta i-am smuls tubul de oxigen din gură, apoi am înconjurat cu privirea camera de spital, încercând să găsesc o pungă în care să-i păstrez măruntaiele. Cu tot cu storma.
Capul asistentei care păzise monstrul continua să se rostogolească pe podeaua vibratorie participând la o scenă pe care, în fapt, o părăsise deja, de treizeci şi patru de secunde.
Pe coridorul de unde intrasem evenimentele se precipitau. Gaşca de umanoizi pe lângă care trecusem încercau să-mi taie orice cale de întoarcere, pregătindu-se să dea buzna înăuntru. Cu membrul artah mi-am sprijinit lancea, cu cele trei de pe abdomen am imobilizat monstrul gajir, apoi una dintre ventuzele scapulare am aplicat-o peste zâmbetul sedat al bestiei. Şase secunde mai târziu măruntaiele gajirului îmi musteau în guşă. Până la urmă mă gândisem că este cel mai sigur loc din lume. Doar un laser ar fi putut străbate plăcile mele cornoase.
Când se năpustiseră în cameră, încercând să se adapteze podelei vibratorii, mai mult de trei cincimi din corpul meu se afla în exteriorul clădirii. Doar unu virgulă trei secunde mai târziu acceleraţia gravitaţională mă salvase din calea bucăţilor incandescente împrăştiate în direcţia mea.
Şase nivele mai jos ratasem prima cale de salvare, iar surpriza m-a determinat să aleg podul îngust - de doar doi inchi - care lega spitalul de o clădire de locuinţe. Cea mai improbabilă cale de câştig.
Opt secunde întârziere! Trebuia neapărat să străbat un zid de plasticarst, la capătul unei curse de două sute de paşi. De partea cealaltă mă aştepta echipa de intervenţie.
Trecând de-a dreptul prin zid o lumină puternică mi s-a aprins în faţă şi lumea s-a răsturnat, devenind dintr-o dată cu mult mai neprietenoasă. Sperasem să nu se întâmple aşa, îmi dorisem să ajung la timp, însă enzimele mele proteolitice îşi acceleraseră procesul degradativ chiar în propia-mi guşă. Mai mult de trei sferturi din „marfă†fusese compromisă. Adio bonus, la revedere plată, pa-pa timp de „recondiţionare†într-o „cuşcă†gajiră. Te pomeneşti şi că exact în timp ce aveam impresia că-s imobilizat, se cădea de acord asupra atomizării celei mai importante părţi din corpul meu. Pentru două secunde nenorocite.
Am uitat cine uitase o definiÅ£ie mai cuprinzătoare a ghinionului. Trei sute de copii superdotaÅ£i vor rămâne fără substanÅ£ele necesare dezvoltării unei bune viteze de coordonare, handicapaÅ£i ca ÅŸi mine. Abia peste optzeci ÅŸi două de „rotaÅ£ii†vom putea face rost de energia necesară deschiderii unei noi „porÅ£iâ€. Va trebui să găsim o altă soluÅ£ie, pentru că până atunci gajirii vor fi evoluat, eliminând secvenÅ£a de nucleotide care le formează storma, căruia ei îi zic calcul. Puah!
Cândva îi vom izgoni, fie şi numai pentru că aglomeraţiei în care trăiesc îi spun Niumehico.
#17
Postat 04 September 2004 - 03:52 PM
Trinidad - by Ben Ami
- Ce spuneai că s-a întâmplat cu atilaticenii? l-am întrebat pe Primo imediat ce capsula s-a etanşeizat în spatele meu. Iar acesta, întorcându-se şi ignorând mesajele de pe ecran mă privi cu ocelii săi din câteva mii de puncte de vedere. Colosule! Uitasem cum arată o cască hialină.
- Ce fel de întrebare e asta? mă întrebă, scoţând oribilitatea de cască de pe faţă. „Creierele-insectate†nu erau preferaţii italanienilor.
- Tu ai transmis, nu erai de veghe?
- Aha, păru Primo că-nţelege. Cea mai mediatizată ştire de la Marea Destindere încoace.
- Åži Altceva? N-am bătut tot drumul asta pentru un „ahaâ€, cei de la ferma de creiere…
- Formata de creiere, mă întrerupse el brusc. În ochii obosiţi îngrijorarea săpase crevase sângerii. M-am înfiorat.
- Cum vrei tu, dar te avertizez! Ferma e preocupată de orice informaţie strategică. Câţi eram imediat după Destindere, 323? Fiecare naţiune cu propriile resurse, fiecare dezvoltând - alternativ - un alt viitor. Câţi am rămas, 52?
- 51! îngăimă Primo, privindu-mă ţintă. Din vina cui? Colosul a dat, cine a luat? Spune-mi tu!
- Trinidad,… cel mai bun câştigă.
- Câştigă! zise el, cu privirea pierdută în ecranul suprasaturat de imagini. Cu ce au greşit boliviarii, havelienii, ioanizii, şi atâţia alţii, iar acum atilaticenii? Întrebarea lui conta. În mai puţin de două sute de ani Trinidad ajunse cea mai hulită progresiune implementată de către ancestrali în genele umanităţii. Acelaşi spaţiu, mai multe realităţi. Destindere, Colos şi Altceva, împreună formând Trinidad.
- La fiecare accident Altceva a fost de vină. Tatăl Colosului! Acelaşi pretext fanatico-religios, presiuni inimaginabile asupra Porţilor, pretexte de intervenţie. Eşecuri.
- Da!, părea că zâmbeşte pentru prima oară Primo. Însă şi de această dată Porţile au împiedicat Invazia. Cât de puţin au înţeles! adăugă el, înainte să-şi monteze casca pe faţă.
Famigliile din Italania ÅŸtiau că scopul Fermei papale este preîntâmpinarea unui Altceva. „Creierele-insectate†colectau informaÅ£ii, Ferma le utiliza în experimente cu implicaÅ£ii niciodată dezvăluite. „SupravieÅ£uim ÅŸi doar asta conteazăâ€, voi anunÅ£a famigliile, convins fiind de extincÅ£ia atilaticenilor.
I-am cerut lui Primo ultimele date. Nu-i revelase nimeni adevărata sa origine, inserÅ£ia genelor „receptiveâ€â€¦ Timp de trei minute l-am privit în tăcere, însă el făcuse infarct imediat după al doilea. Previzibil.
Deşi ştiam ce aveam să văd, i-am scos casca hialină şi mi-am montat-o. Muzicalitatea şi versurile straniei Gloomy Sunday au încercat să erodeze fundamentul meu ereditar. Un Altceva instantaneu. Însă eu nu eram Primo, nu purtam genele unui anume Rezsô Seress, nu eram sinucigaş.
Ideile Fermei papale sunt pur ÅŸi simplu perfecte.
Urmează romanistanii… Însă, asta mai târziu. Deocamdată nu-mi pot scoate din minte rictusul lui Primo. Şi muzica aceea…
„it is autumn and the leaves are falling, all love has died on earth
the wind is weeping with sorrowful tears, my heart will never hope for a new spring again
my tears and my sorrows are all in vain, people are heartless, greedy and wicked
love has died!
the world has come to its end, hope has ceased to have meaning
cities are being wiped out, shrapnel is making music
meadows are coloured red with human blood
there are dead people on the streets everywhere, I will say another quiet prayer
people are sinners, lord, they make mistakes...
the world has ended!â€
#18
Postat 10 September 2004 - 02:23 PM
Răsplata by Ben Ami
Mă întorc şi lovesc. Pumnul zdrobeşte maxilarul adversarului meu, care cade, se rostogoleşte pe spate şi zvâcneşte din membrele inferioare pentru o ultimă dată, leşinând. Răsuflu din greu, dar cu uşurare, mai mult încercând decât reuşind să-mi recapăt stăpânirea de sine. A fost greu, ba nu, a fost foarte greu! Parcă mai greu cu fiecare luptă, cu fiecare efort dozat – mereu un efort dozat – amintindu-mi de următoarea confruntare, de fiecare dată mai aproape de ultima dată.
Genunchii îmi tremură, o dâră de sânge mi se prelinge pe gâtul încă încordat, însă mai găsesc resurse să zâmbesc, să le fac pe plac, să le merit banii investiţi în mine, maşinăria care nu dă greş, cel mai puternic om. Ce ştiu ei despre imposibilitatea mea de a urina, câţi dintre ei au nevoie de o lumină aprinsă de fiecare dată când încearcă să adoarmă şi monştrii nemaipomeniţi îşi încep pânda, urmărirea, goana. Cine a aflat valoarea pulsului cu care reuşesc în cele din urmă să ies din coşmar? De ce le-ar păsa?
Cu capul în palme, singur în imensul vestiar de lux pe care mi l-au pus la dispoziţie, insensibil la zarva de afară reuşesc totuşi să-mi simt antrenorul intrând. Cu coada ochiului i-am urmărit paşii uşori şi sprinteni pentru un om de etatea lui. Ce se va alege de mine când voi fi la fel de bătrân? Cine mă va aştepta la fel de naiv, de întrebător, de nerăbdător? Se opreşte într-un loc.
Ridic bărbia din podea şi-l privesc direct în ochi, aşteptându-i reproşurile, temerile pentru viitoarea confruntare, pregătirea psihologică a momentului când voi fi doar eu şi adrenalina consumată cu cumpătare, doar eu şi umorile corpului meu, adversarul nefiind decât ţinta finală a tuturor traiectoriilor palmelor, pumnilor, coatelor, genunchilor şi tălpilor mele bine coordonate.
Privindu-l de la distanţa de cincisprezece paşi abia după câteva minute reuşesc să şoptesc…
- Ce tratament de recuperare trebuie să urmez de data aceasta? Meloterapie? Ultrasunete? Diadinamice? Îl văd cum dă din cap în semn că nu. Împachetări? Ionizări negative? Masaj termic? Privirea sa nu lăsă loc de interpretări, creierul începe să-mi lucreze febril. Crioterapie? Electrostimulare? Acupunctură? Hidrokinetoterapie? încerc eu să-mi amintesc panicat, în timp ce el începe să zâmbească. De acolo, de departe, parcă din ce în ce mai departe.
Un calm nefireasc îmi cuprinde corpul, o descărcare infernală de adrenalină mă ajută să străbat - în mai puţin de o secundă - distanţa care ne separă. Abia apuc să-i zăresc începutul de uimire pe faţa bătrână şi zbârcită de timp.
Când degetele mele îi cuprind gâtul, prin minte îmi trec: amfetamină, propilhexedrină, amfepramonă, stricnină, clorfentermină, pipradol, efedrină, mesocarb, metilfenidat, pentetrazol…
În timp ce faţa sa începe să capete o culoare cianotică, muşchii mei transpiră: bolasteron, metenolon, metiltestosteron, nandrolon, stanazolol, oxandrolon…
Când îmi şopteşte ultimele cuvinte, îmi aduc aminte despre: anevrisme, scolioză, microfisuri vertebrale, ectopie testiculară, miopatie, ptoză palpebrală, nefrocalcinoză, enurezis…
A ÅŸtiut dintotdeauna că asta urma să se întâmple. Nu mai eram naiv, întrebător, ori nerăbdător. HandicapaÅ£ii nu ÅŸtiu să iubească! Eram cel pe care-l modelase după sufletul ÅŸi ambiÅ£iile sale. ÃŽmi ÅŸoptise clar răsplata noastră… “- Campionul lu’ tata!â€
#19
Postat 23 September 2004 - 12:49 PM
Dragi prieteni,
Trăim într-un stat în care cultura, mai ales atunci cînd este practicată în afara cercurilor puterii, e considerată a fi, în cel mai bun caz, lipsită de importanţă, un soi de hobby pentru ciudaţi, sau chiar subversivă, o activitate învecinată cu terorismul, care trebuie numaidecît stîrpită. În acest domeniu, subvenţiile de stat se împart pe baza de cumetrii sau de criterii politice. Ministerul de resort, de pildă, risipeşte sume enorme pe reeditări ale "Cîntării României", aşezate sub semnul "Anului Ştefan cel Mare şi Sfînt", bune prilejuri pentru campania electorală a partidului de guvernămînt. Sponsorizările, deloc stimulate de o legislaţie gîndită cu fesele de legislaturi succesive de parlamentari lipsiţi de orice alt organ de gîndire, se îndreaptă, cîte sînt, spre diverse asociaţii sportive. Fotbalul e mai important decît litera scrisă. Situaţia devine şi mai dramatică în cazul ariilor considerate "marginale" ale culturii. Marile edituri, galeriile de artă, media de toate tipurile ignoră cu desăvirşire potenţialul prezent în operele unor creatori de valoare, care, spre ghinionul lor, au ales să se desfăşoare în spaţiul artelor imaginaţiei (science fiction şi fantastic).
În aceste condiţii, a devenit imperios necesară întemeierea unei structuri de tip sindical, care să apere şi să promoveze interesele creatorilor (scriitori, traducători, redactori, etc.)
Există cîteva organizaţii ale pasionaţilor acestor genuri. La ce bun incă una? Dar. ARSFan-ul, cea mai serioasă dintre acestea, a intrat în hibernare, ori poate chiar s-a desfiintat. FNTSF-ul a devenit un soi de parohie personală a unui grup de indivizi mai mult sau mai puţin onorabili, care se manifestă doar atunci cînd, printr-o minune, e rost de vreo subvenţie sau de-o excursie pe la manifestări internaţionale. Pe de altă parte, ambele structuri menţionate sînt organizaţii de masă, destinate în egala măsura fanilor şi profesioniştilor. În fine, ProConSF, trimbiţată drept o "asociaţie a profesioniştilor", n-a avut niciodată iniţiative vizibile. Scriitorii şi artiştii au rămas, în ciuda existenţei acestei organizaţii, la fel de vulnerabili in faţa editorilor veroşi şi a ignoranţei unui public needucat. În urmă cu un an şi jumătate, o tentativă de asociere a profesioniştilor artelor imaginaţiei, mediată pe una din listele de discuţii, a rămas fără ecou.
Iată de ce, impulsionaţi de această stare de fapt, am luat iniţiativa constituirii Asociaţiei pentru Literatura şi Artele Imaginaţiei - România (ALAIR), care va regrupa profesioniştii (şi aspiranţii la acest statut) din domeniul literaturii şi artelor F & SF. Modelele asumate ale acestei structuri vor fi organizaţiile similare din ţările cu tradiţii în acest domeniu: SFWA (Science Fiction and Fantasy Writers of America), BSFA (British Science Fiction Association), Association Infini (Franta şi ţările francofone).
ALAIR nu intenţionează să fie o organizaţie de masă. Nu va regrupa fani, ci exclusiv indivizi care produc: scriitori, traducători, jurnalişti, editori, artişti (din domeniul artelor vizuale, al ilustraţiei de carte şi al benzii desenate).
În perspectivă, ALAIR va oferi membrilor săi consiliere juridică pentru contractele cu editurile, reprezentare în străinătate, medierea conflictelor dintre autori şi editori (printr-un arbitraj gen Camera de Comerţ) şi, în măsura existenţei unui suport financiar adecvat, ajutoare în cazuri extreme (spitalizare, decese, etc.)
Vor exista, de asemenea, scopuri productive: ALAIR va acorda periodic premii (în genul premiilor Nebula, care, spre deosebire de Hugo şi de premiile RomCon, sînt votate de profesionişti), va asigura jurizarea unui concurs pentru debut în volum şi finanţarea publicării volumului în cauză, va edita un buletin semestrial şi antologii care să "dea seamă" despre evoluţia genurilor la noi şi aiurea. Activitatea editorială se va desfăşura sub sigla proprie sau în colaborare cu editurile.
ALAIR va participa ca entitate distinctă la convenţiile naţionale şi internaţionale, folosind acest prilej pentru a promova creaţia membrilor săi. Reprezentanţii asociaţiei la aceste reuniuni vor fi selectaţi pe baza votului membrilor.
Pe termen mediu, ALAIR işi propune instituirea unei burse anuale de creaţie, menită să asigure independenţa financiară a beneficiarului pe un anumit termen, astfel încît acesta să îşi poată consacra integral energia proiectului în cauză, fără a depinde de tracasările traiului de zi cu zi.
ALAIR va pune bazele unei biblioteci naţionale de gen, la care toţi membrii vor avea acces gratuit, catalogul acesteia fiind disponibil online, iar consultarea lucrărilor se va putea face inclusiv prin poştă. Pentru constituirea fondului de carte şi publicaţii, biblioteca ALAIR va face apel la organizaţii similare din străinătate.
Sursele de finanţare ale asociaţiei vor fi multiple: cotizaţii, subvenţii, sponsorizări, vînzarea propriilor publicaţii. În cele ce urmează, vom detalia acest aspect. Cotizaţii: o sumă fixă anuală (500.000 lei în cazul plăţii integrale, 600.000 lei în cazul plăţii în două rate semestriale, 800.000 lei în cazul plăţii în patru rate trimestriale). Sponsorizări: membrii care vor atrage sponsori vor avea drept de veto în privinţa utilizării fondurilor astfel obţinute. Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa subvenţiilor. Publicaţiile proprii vor fi oferite gratuit membrilor şi vîndute publicului larg; de asemenea, asociaţia va edita diverse publicaţii în colaborare cu edituri de prestigiu (acestea vor fi disponibile pentru membri la preţuri reduse), fondurile obţinute prin comercializarea publicaţiilor vor contribui la creşterea rezervelor financiare ale ALAIR. De administrarea acestor fonduri vor răspunde membrii grupului de lucru al Asociaţiei, organism de conducere ales pe baza voturilor membrilor, care va cuprinde un preşedinte, un vice-preşedinte executiv şi un secretar-trezorier.
Acestea ar fi cîteva dintre obiectivele pe care ALAIR şi le propune, pe termen scurt şi mediu. Vă invităm să ne ajutaţi să le ducem la îndeplinire. Pentru mai multe detalii despre cum (şi dacă) poţi să devii membru în ALAIR contactează grupul fondator la următoarele coordonate:
Grupul de iniţiativă ALAIR
Str. G. V. Popescu Nr.7; 440021 Satu Mare; tel. 0261-715852 sau 0721-345870; alair2004@lycos.com
Vă aşteptăm alături de noi. Cu urari de bine, grupul de iniţiativă ALAIR:
Horia Nicola Ursu, Michael Haulică, Lucian-Dragoş Bogdan, Matei Donea, Mihai Dan Pavelescu, Bogdan-Tudor Bucheru, Ana Veronica Mircea, Cătălin Sandu, Silviu Genescu, Ovidiu Bufnilă, Marian Coman, Ana-Maria Negrilă, Dan Popescu, Dan Rădulescu, Mircea Opriţă
#20
Postat 14 October 2004 - 03:42 AM
byBen Ami
Cine mai ştie când, pe un promontoriu al minciunii, Lapida – sclava rătăcirilor putea fantasma milioane de creduli, şi reuşea să deranjeze cu pricinile sale cerebrale gerontocraţia mass-mediei din frumosul Olimp, adică exact acolo unde se pun la cale trădările lumii moderne.
Privind-o prin ochii marelui preot al văzduhului puteai zice că-i cea mai fericită creatură din lume, că viaţa nu-i numai ură, ori batjocură, că nisipul aproape sticlos de atâta căldură de fapt îi răcoreşte nu-i pârjoleşte tălpile.
Înconjurată de noianul de gânduri ce nu-i dădeau pace, cu pruncul bine protejat de boarea de vânt uscat la pieptul ei generos, părea mulţumită.
Apa bolborosea în fântâni din cauza secetei. Fiinţele Domnului îşi fulgurau veşmintele într-o trecere cât mai nevăzută de mânia zeului arşiţei. Destul de des, câte o umbră de răcoare îşi încerca puterile cu vreo spinare de călător, înfiorând pielea uscată, ori reuşind să aducă mulţumire pruncului abia născut şi oprindu-i plânsetul, ori mulţumindu-i ochii înroşiţi de plâns şi de pofta laptelui matern, niciodată ostoită până la capăt.
Un %^&&^%#$%&^ măiastru săgetează văzduhul înspre perechea sa uitată pe o coamă de munte. Impasibilă la bucuria sclavei, pasărea abia dacă făcu o clipă de umbră. Trăia zborul la intensitatea la care ar fi putut aştepta o veşnicie ca ceva să se întâmple, şi altceva s-o trezească din amorţirea amintirilor perechii sale, alături de care nu mai fusese demult.
- Pasăre sfântă, o întrebare frumoasă, îndrăzneşte Lapida alergând cinci paşi în urma phoenixului. Aerul se încinge dintr-o dată în jurul buzelor mamei, sânii tresaltă şi dor, copilul scânceşte prin somn oprind femeia din mers, întorcându-i atenţia degrabă la el.
Măiastra-i acum departe.
Lapida scoate un sân nefiresc de alb şi lăptos dintre veşminte, îl pune-ntre buzele copilului şi stoarce uşor. Picături de nectar înmoaie buzele mici, ochişorii se strâng de plăcere. Abia apoi.
De departe aude, zăreşte şi vede cum trece o cămilă purtând un Erou cu fruntea-nroşită de soarele gol. Pruncul surâde, sclava acoperă sânul şi zâmbeşte amar în urma trecerii lui, observând apropierea Caravanei Amăgirilor. Ghiceşte că-i ea după zarva iscată. Au alămuri strălucitoare, şi tamburine şi coarne de argint care ţipă muzici bizare, şi strigători, şi saltimbaci, şi clovni au cu ei. Femeia se teme şi pruncul deschide ochi, mânuţele-i se agită. Ar vrea să se ascundă sclava, dar unde?
Saltimbancul agită un clopoţel şi strecoară o monedă în turbanul copilului. Clovnul născut în eprubetă lasă potirul cu agheazmă la picioarele Lapidei. Omul-tigru e mai gălăgios şi trezeşte copilul sclavei când strecoară în veşmintele lui o furculiţă de aur furată din palatul lui Genedis Han. Ghicitoarea se pune în genunchi şi-i sărută gleznele umflate de mers, făcând scăpat un inel de platină lângă potirul clovnului. Ea râde şi se îndepărtează. Lapida oftează. Pruncul se uşurează în somn pe poalele ei prăfuite. Soarele îşi ia rolul în serios şi usucă udul pruncului. E din nou ca înainte.
Acum sclava ştie că ea e sortita, darurile LOR sunt lucruri de adio. Odată luase parte la jocuri de societate, fusese vie şi plină de nuri pentru golanii aristrocraţi. Dorită şi adulată de bătrânii conducători ai Olimpului. Cuvintele lor clădeau visele tuturor, întâlnirile dădeau speranţă, poveştile treceau din mână în mână. Familia şi pruncii însemnau tot ceea ce era mai de preţ. Acum, în loc de gânduri bune, doar lucruri şi bani, şi cuvinte împrăştiate-n mulţime, şi ură, şi răutate, şi interese meschine uitate pe papirusuri scumpe între găşti de experţi.
Până când daruri false, cuvinte mincinoase şi glorii furate de la zei? Până când… grăi în faţa pruncului adormit războinica mamă.
Femeia începu să cânte încetişor şi aerul prinse a vibra în jurul ei. Vocea sa cristalină străbătea pustiul şi aduna forţa particulelor de nisip, ordonându-le, creând ceva nemaivăzut până atunci. Spaţiul se contorsionă parcă într-un ultim spasm gigantic. Saltimbancului îi fugi nisipul de sub picioare şi căzu. Cămilele se prăbuşiră. Clovnul îşi făcu cruce şi ghicitoarea scuipă în sân. Ştia că începuse.
Cântecul se transformă în vuiet, un val enorm de nisip izbi porţile Olimpului. Spulberându-le. Plebea urlă de frică. Pe străzi doar panică şi teroare pură. Menestrelii imperiali se sinuciseră. Familia imperială înnebunise. Apoi totul se stinse de la sine, şi vremurile deveniră iarăşi ceea ce fuseseră odată. Însă, pruncul murise de spaimă, iar mama sa de sforţare.
Îndepărtându-se, Eroul şi Phoenixul gândesc, în aceeaşi clipă, că şi oamenii au momentele lor de glorie, pentru că zeii şi sclavii, în Eternitate, coincid.
#22
Postat 30 May 2005 - 01:26 PM
Personal cred ca interventiile dvs. au un carecter eminamente comercial, care in mod cert este retribuit macar pe baza de comision. Sa ma contraziceti, daca presupunerea mea este partial sau total gresita.
In cazul in care doriti sa va adresati unui segment de piata care in particular pe acest FORUM MODELISTIC numara peste 4000 de persoane cu interese similare, cred ca ar fi decent sa cumparati un spatiu de publicitate pe bannerul RHC.
Trag nadejde ca interventiile dvs. chiar postate la capitolul GENERALITATI nu vor mai impinge subiecte de real interes pentru modelisti pe pagini greu vizibile.
Mai mult "science" si mai putin "fiction"
0728.26.93.19
#23
Postat 21 February 2006 - 09:56 AM
au trecut aproape trei ani de cind observ/particip la rc-ul de p-aci, intr-un fel de "second edition", cronologic vorbind, asta dupa o prima perioada ('91-'98), cind am mai fost "inside", atunci chiar si sub aspectul competitiilor oficiale de gen...
au fost trei mari factori importanti care au determinat, in ceea ce ma priveste, acest "come back", anume: numarul destul de mare de noi entuziasti rc din acea perioada(sfirsit de sezon 2002 si inceput de sezon 2003), prefigurarea unui nucleu de "galactici" la cimp, la zbor, si, poate cel mai important, disponibilitatea pentru acelasi tip de "come back" , la auto, a unui alt OM de rc.
atentie, NU despre implicarea personala in rc-ul actual vreau sa vorbesc, NU asta cred ca e important, am facut referire la acest lucru DOAR pentru a putea introduce in cauza subiectul din titlul mesajului.
acestea fiind zise/scrise, si trecind un pic la subiect, nu putem sa nu avem, pe ansamblu, un profund sentiment de dezgust/dezamagire/lehamite?, din punct de vedere al imaginii macro, vis-a-vis de ce vedem/auzim/simtim ca se intimpla:
-au fost la auto multi entuziasti? au fost! s-au retras rapid, de parca i-ai picat cu smoala?(cele mai elocvente exemple care-mi vin in minte acum sint urk si flop, scuze pentru cei pe care nu-i mai pomenesc acum si aici, dar altceva vreau, in fond, sa subliniez!);
-la navo, sint deja clasice eternele probleme legate de organizarea concursurilor(incepind de la combustibili si terminind cu arbitrajele, bashca "buselile" intre concurenti, din motive clare de pilotaj meltenistico-habarnistic...);
-la aero, e chiar clasica prapastia intre cei care chiar FAC rc (..."galacticii"...), si au crescut extrem de mult ca si nivel general, si acei "bighinarei", care se trezesc, uneori chiar sub obladuirea unor asa zisi formatori de opinie(carpenteriana, ma rog!) , sa lipeasca doo lemne cu un servetel intre ele, avind pretentii de zburatoare rc!...????
intrebarea pe care o pun, printre altele, ar fi de : ...pina cind? vor mai continua astfel de erori, in conditiile in care, datorita acestor prostii, nu cred ca sintem neaparat "pe drumul cel bun"...???
bunaoara, chiar zilele trecute discutam cu cdjc, cu florian si cu john, despre gradul extrem de ridicat de periculozitate pe care-l prezinta simpla inconstienta a celor care aduc in rc tot felul de tiriplicisti, fara a-i instrui in prealabil "la singe" despre reguli rc legate de venitul la zbor...
de ce am adus acest aspect in discutie? simplu! pentru ca la ora actuala, s-au investit foarte multi bani in ditamai "cataragele", numai eu stiu in bucuresti vreo sase de la 2m in sus, si sa te tii, nene, bine, daca doamne fereste, ne trezim ca, in momentul in care zboara un galactic d-asta, vine un meltenas si-si da si el drumu' la statie, fara sa stie in ce canal/frecventa e, sau, mai grav, afirmind ca e in cu totul si cu totul alta frecventa, cind, de fapt, el emite si in consecinta chiar pune in PERICOL EXTREM atit zburatoarea uriasa a galacticului, cit si asistenta prezenta la cimp in momentul ala...???mai ales ca legislatia lipseste in proportie de 80%, in ceea ce priveste modelismul, si n-o s-o emitem noi!
si asta nu e tot...mai sint foarte multe probleme, atit la aero, cit si la navo, iar la auto, ce sa mai vorbim...
poate ca e o abordare prea "ctp-ista", sau "andreigheorghiana", sau "catavenciana", uneori, dar consider ca modelismul rc ar trebui, in primul rind, sa ne ajute sa mergem inainte, nu sa ne enervam superflu, cind ne trezim inoportunati de tot felul de "gresiti" , "pansati", "impachetati", etc., vorba lui ion(aia cu "sint facut de-asa natura"...)
...oare DE CE?...
chiar nu putem sa depasim aceste circuri? chiar trebuie sa ne umplem de ridicol, incercind neaparat, "de amorul artei", sa inventam apa calda, cind e mai simplu sa ne spalam linistiti la robinet?...
cred ca e mai important ca cei care vor sa faca rc, FARA teribilisme inutile, si FARA abordari de genul"stai sa vezi cine sint io si ce cupe/premii cistig!", sa poate face lucrurile ok,simplu, iar cei care vor sa vina in rc, sa stea la inceput frumusel linga, sa observe, sa ia notite eventual, sa incerce sa priceapa, sa evalueze cit de cit CUM, CINE, UNDE, etc., sa evite intrebari si interventii penibile sau, mai grav, chiar deranjante flagrant.
incerc sa inchei aci, nu fara a invoca o replica celebra:"...unde mergem noi, ba, niculae?..."
inchid subiectul, dorind sa fie doar un simplu articol de opinie.
bafta si minuni!
Aceasta postare a fost editata de mizzone: 21 February 2006 - 10:06 AM
"...NU TREBUIE CONFUNDAT ADEVARUL CU PAREREA MAJORITATII..."-Jean Cocteau
"...DACA VEI AVEA SUFICIENTA INTELEPCIUNE SI RABDARE SI VEI STA ATENT PE MALUL RIULUI, VEI PUTEA OBSERVA, LA UN MOMENT DAT, PLUTIND LA VALE, CADAVRELE DUSMANILOR TAI" -citat : -Sun Tzu -ARTA RAZBOIULUI
"...cine nu are timp, nu invinge niciodata"-Antoine de Saint d'Exupery
"Cuvintele sincere nu sunt niciodata placute, cuvintele placute nu sunt niciodata sincere" -Lao Tze
"...esential in existenta unui om ca mine este ceea "ce" GINDESTE si "cum" GINDESTE, si NU ceea ce FACE si ce SIMTE."-Albert Einstein-BUCURIA GINDIRII
NOTA: daca, intimplator sau nu, unele cuvinte sau elemente de sintaxa din postarile mele comporta dificultati de compilare pentru unii cititori, sint disponibile scurte seminarii de dezvoltare a perceptiei si comunicarii interpersonale.
de asemenea, RECOMANDAM IMPERATIV celor care se cred indreptatiti sa corecteze modul de redactare al textelor un scurt curs de ISTORIE LINGVISTICA, precum si consultarea unui Indreptar ortografic, ortoepic si de punctuatie.
#25
Postat 05 May 2006 - 08:36 AM
IlPadrino, la 30 May 2005, 13:26, a spus:
Personal cred ca interventiile dvs. au un carecter eminamente comercial, care in mod cert este retribuit macar pe baza de comision. Sa ma contraziceti, daca presupunerea mea este partial sau total gresita.
In cazul in care doriti sa va adresati unui segment de piata care in particular pe acest FORUM MODELISTIC numara peste 4000 de persoane cu interese similare, cred ca ar fi decent sa cumparati un spatiu de publicitate pe bannerul RHC.
Trag nadejde ca interventiile dvs. chiar postate la capitolul GENERALITATI nu vor mai impinge subiecte de real interes pentru modelisti pe pagini greu vizibile.
Mai mult "science" si mai putin "fiction"
Publicitate? Sa fim seriosi. Daca era publicitate de ce nu ati inchis topicul din prima? In fond va comunicam fictiuni, ganduri, atitudini. ce sa fie pubklicitate aici? Nu vindem pantofi si nici suzete.
Va iubesc.
Ovidiu Bufnila
#26
Postat 05 May 2006 - 08:37 AM
storiu SF de
Ovidiu Bufnila
Mi-am scos casca in Timpurile Rosii si apoi mi-am pus casca in Timpurile Roccoco.
Inaltul Comdanor Kamzaia a spus:
- Braddor, esti unul dintre cei mai haiosi inaripati din sistemele noastre valurite. Cateodata nu te inteleg. Ce vrei de fapt? Iti schimbi infatisarile, te valuresti, schimbi istoriile la secunda...
- Tigrule, fototaxia iti joaca feste, i-am soptit eu pregatindu-ma sa-l valuresc intr-un fictional horror.
Plaja se intidea pana hat departe iar eu tocmai coborasem de pe coama unui val magnetic ce venea de dincolo de orizontul nostru vizibil. Trebuia sa ma hotarasc si sa aleg un razboi. Marile Gnoze ma urmareau de o buna bucata de vreme si, in mod clar, aveau de gand sa se joace un pic cu destinul meu.
Eram insa gata sa ma valuresc si sa le tin in sah. Ma pregateam sa construiesc noi sisteme valurite si sa pun in discutie eseistica din Mauna Lao care vorbea despre Bug bang ca singur punct de referinta in nasterea Universului.
Peste alte doua, trei valuriri, Erzaia din Komtatomotor, Orasul Decrepit, ridicandu-si trompa argintie prin vazduhul liliachiu, mi-a soptit:
- Flinda Flando!
Ce creatura!
L-am lasat in pace si am baut niste bere, am halit mici si am jucat table. In toata aceasta valurire, i-am zarit pe Eminem, pe Putin, pe Maria Magdalena, pe Batman, pe Clinton si pe Mata Hari, pe printesa Diana si pe Vaclav Havel, pe Elvis si pe Elington, pe Stalin si pe Mombassa, pe DJ Bobo si pe multi altii ca ei grabindu-se catre Ehren unde se zvonea ca ar fi venit Isus.
[B]